Goran Mrakici despre fotbalul copilăriei și fotbalul postmodern

Pe FrontPress.ro a apărut, ieri, un extraordinar articol despre transformarea fotbalului din ultimele decenii, articol semnat de Goran Mrakici și intitulat ”Fotbalul – poveste veche”. Liderul facțiunii ”Drojdierii” din cadrul galeriei poliste, fost lider al filialei Timiș a organizației naționaliste Noua Dreaptă, licențiat în istorie, etnic sârb și patriot român, scriitor în limba sârbă, jurnalist la publicația timișoreană de limbă sârbă ”Naša reč”, traducător de cărți din română în sârbă și invers, Goran a primit în primăvară prestigiosul premiu ”VIB” al ziarului ”Politika” din Belgrad. Reproducem integral articolul…

Îmi făcea mare plăcere, copil fiind, să citesc și să recitesc unele cărți despre fotbalul de odinioară, care se găseau în biblioteca bunicului meu. Mă transpuneam citind în atmosfera unor epoci de mult apuse, mă lăsam cuprins de febra marilor derbiuri uitate și de frisonul stadioanelor arhipline, peste care plutea bucuria jocului, a golului izbăvitor și a victoriei mult așteptate.

Am învățat numele unor jucători care au murit de mult și a căror poză nu am văzut-o niciodată, am cunoscut niște echipe desființate între timp și am crescut imaginându-mi foarfeca lui Pele, driblingurile lui Garrincha, paradele lui Zamora sau Planicka, deposedările lui Facchetti, loviturile de cap ale lui Kopa sau Masopust, golurile lui Puskas sau șuturile lui Rahn. Neavând acces la imagini filmate, casete, internet și la nimic din avantajele tehnologiei contemporane, am retrăit de nenumărate ori prin intermediul cărților ”Fotbalul poveste veche” de Cibi Braun, ”De ți-ar spune poarta mea” de George Mihalache sau ”Inamicii portarilor” de Jack Berariu meciurile României de la mondialele din anii 30, cursa și golul lui Ghiggia din meciul pierdut de Brazilia în fața Uruguayului pe Maracana în finala din 1950, incredibila revenire de la 0-2 și victoria RFG-ului din finala cu marea echipă a Ungariei din 1954, debutul puștiului Pele în Suedia în 1958, golul Angliei incorect validat de arbitru în finala cu Germania din 1966, semifinala Italia-RFG din 1970, pătrunderea lui Cruyff din minutul 1 și penaltyul obținut de Olanda la mondialul din 1974, atmosfera de pe stadionul El Monumental din Buenos Aires, tonele de role revărsate pe pistă și pletele lui Mario Kempes, revenirea de senzație a Germaniei în 1982 după ce Franța o conducea în semifinale cu 3-1 în prelungiri, intrarea lui Schumacher la Battiston, mâna lui Maradona contra Angliei în Mexico, golurile lui Voeller din finală și multe, multe altele.

Fără a încerca să idealizez trecutul, nu am putut să nu remarc pierderea unui spirit care a urmărit și caracterizat fotbalul de-a lungul deceniilor, de la înființarea lui. Fotbalul s-a transformat între timp dintr-o pasiune într-o afacere, dintr-un sport într-o industrie, dintr-o iubire într-o căsnicie bazată pe interes. Mulți tineri se apucă de fotbal mânați nu de visele glorioase ale copilăriei sau de nebunia și frenezia stadioanelor, ci de lăcomia față de banii care se pot câștiga din sport. De aceea s-a și produs o ruptură între suporteri și fotbaliști, care, de cele mai multe ori trăiesc în lumi paralele. Primii, pătimași și sufletiști, ceilalți, interesați și prefăcuți. Mașina de făcut bani toacă tot: speranțe, idealuri, tradiții.

Mulți dintre noi am rămas cantonați în niște imagini decupate din trecut. Suntem depășiți de evenimente, ne pierdem oarecum interesul pentru un fenomen care cu nu mult timp în urmă reprezenta totul.

Personal, m-am săturat de bucuria sterilă a suporterilor “Champions league”, de paiațeria din tribune, de fotbaliștii mult prea îmbuibați, dezinteresați, cocoloșiți de presă și supraevaluați financiar, de iubitorii de fotbal care trăiesc de pe azi pe mâine dar nu pot dormi de grija unui mingicar milionar căruia clubul îi datorează salariul pe două luni, de ultrașii care chipurile militează împotriva fotbalului modern dar își cheltuie aproape toți banii pe haine scumpe de firmă, de cei care vorbesc de “mentalitate” dar nu știu prea bine tabla înmulțirii, de cei care poartă tricouri cu “ACAB” dar după câțiva ani se angajează la jandarmerie sau poliția comunitară din lipsă de altă ocupație, de toți cei care țin cu echipele “mari” neconștientizând că tocmai ele au distrus fotbalul, de fotbaliștii submediocri care câștigă în trei luni cât un muncitor sau profesor în 10 ani, de impresari semianalfabeți care parazitează pe munca altora, de multinaționalele care au devenit echipele naționale, de mafia pariurilor sportive, de personajele odioase care se află în fruntea fotbalului European și mondial, și lista ar putea continua.

Sunt lucruri care se adună, lucruri care deranjează. Un suporter pasionat de fotbal începe să se simtă frustrat, înșelat, luat drept fraier de către un întreg sistem de făcut bani. Fotbalul a fost la început un sport în care săracii îi distrau pe bogați, iar acuma este invers. Un fotbalist își poate permite aproape orice, doar pentru că știe să tragă în minge (unii nu știu nici asta), în dauna altor oameni care poate muncesc mult mai mult ca el. Fotbalul nu mai este o distracție, o relaxare, așa cum ar trebui să fie, ci o bătălie surdă coordonată de niște personaje lacome și sinistre, cărora le cad victime și jucători și suporteri.

Cât timp lucrurile nu se vor schimba la nivel politic, nu se vor schimba nici la nivel sportiv, pentru că, volens-nolens, totul depinde de banul care vine din politică și de interesele care rezultă din afacerile murdare.

Fotbalul – poveste veche, nu mai există… s-a transformat dintr-o bicicletă uitată a copilăriei într-un bolid decapotabil care ne stropește cu noroi de fiecare dată când trece pe lângă noi, făcându-ne să ne simțim mici și neînsemnați, într-o lume în care doar câțiva piloți contează cu adevărat. Iar noi rămânem undeva pe o bordură, uitându-ne cu jind spre ceva ce nu vom putea atinge niciodată.

Au fost în trecut câteva meciuri la care mi se făcea pielea de găină, dar acest sentiment nu mai există. Totul a devenit un mecanism, o inerție, un automatism aproape inutil. O minoritate inimoasă care se strânge în peluza sud a stadionului “Dan Păltinișan” este aproape singura entitate care mă mai ține legat de fenomenul fotbal. Practic, ei sunt tot ce a mai rămas din fotbalul inițial, alături de pâlcuri asemănătoare din alte orașe sau țări. Dar, există semnale tot mai evidente că nici acești ultimi astericși și obelicși nu vor putea rezista prea mult în fața tăvălugului enumerat mai sus. Probabil că stăpânii fotbalului, ca și cei ai societății capitalisto/consumatoriste, care au uzurpat pasiunea oamenilor pentru sport, tocmai asta își și doresc: urne de vot, bănci, supermarketuri și stadioane la care să vină doar costume de clovni și căciuli de bufoni. Fără nimic pe dinăuntru.

Foto din introducere: Goran Mrakici (dreapta) primind premiul ”VIB” (sursa foto: www.frontpress.ro)

Acest articol a fost publicat in categoria Mondial.

Etichete , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,