Istoria ”tricolorilor”: 10 din 11 de la Chinezul!

În a doua jumătate a anului 1924, naționala României a întreprins un turneu în Germania, unde a pierdut însă ambele meciuri, susținute contra unor echipe de club: 3-4 cu FC Dresda şi 2-6 cu FC Chemnitz.

1925 şi 1926 au fost doi ani în care am jucat de câte două ori cu Turcia şi Bulgaria, plus un meci cu Iugoslavia, în cadrul primei ediţii a Cupei Prieteniei Româno-Iugoslave (CPRI), cunoscută şi sub numele de Cupa Regele Aleksandru al Serbiei. Primul joc contra otomanilor – arbitrat de un englez stabilit în România, Rolton – a fost o ruşinoasă înfrângere, acasă, dar atunci România a prezentat un fel de selecţionată divizionară (deşi sistemul divizionar încă nu apăruse), fără cei mai buni jucători din ţară.

După succesul inaugural din 1922, reprezentativa cunoaşte gustul victoriei, după nouă întâlniri şi aproape trei ani, abia la 31 mai 1925, cu Bulgaria la Sofia, când s-a încheiat o altă serie negativă, de patru meciuri consecutive pierdute (record care va fi doar egalat în 1979). De astă dată, urmează încă trei victorii consecutive, semn al oscilaţiilor de formă şi chiar de valoare prin care trecea echipa noastră. Bulgaria este spulberată cu 6-1 în “returul” de la Bucureşti. Am prezentat din nou o “selecţionată divizionară”, fără jucătorii de la Chinezul, aflată în turneu în străinătate, iar la linie au arbitrat, primul caz cunoscut de acest gen în istoria naţionalei noastre, doi români, D. Xifando şi R. Istrati.

Apoi se obţine revanşa asupra turcilor, când Chinezul a dat 10 titulari (!), record care dăinuie şi astăzi (fiind doar egalat de Rapid, la 17 iunie 1964, 2-1 cu Iugoslavia la Belgrad). De fapt, după greaua înfrângere de la Olimpiada 1924, timp de patru ani, “scheletul” reprezentativei va fi format din jucătorii Chinezului. Acest joc cu Turcia, disputat pe terenul din curtea unei cazărmi militare din Istanbul (!), aduce şi primul penalty acordat împotriva echipei noastre şi ratat (de fapt apărat de portarul Ad. Ritter). În sfârşit, vine o victorie extrem de preţioasă, la Zagreb.

Astfel, România a câştigat toate cele trei partide din 1926. Să mai semnalăm apariţia în naţională a altor jucători străini (iugoslavul Sv. Popovici, maghiarii Cseh, Brauchler, Kugelbauer, elveţianul Kohler), fără o valoare deosebită. Aceştia deveniseră cetăţeni români şi evoluau la cluburi din Capitală. De fapt, cu excepţia lui Kugelbauer, toţi au evoluat numai în acele “selecţionate divizionare”, ale căror partide au fost incluse în palmaresul oficial interţări.

Serial scris de Octavian Stăncioiu, între 2006-2009, pentru www.sport365.ro

Acest articol a fost publicat in categoria Legende.

Etichete , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,