Franța: Legiunea străină

Fragment despre participarea Franței la CM 1998, din cartea “Legiunea străină (fotbalul sfârşitului de mileniu)”, scrisă de Octavian Stăncioiu şi apărută în 2001, la Editura Mirador (Arad).

Triumful a fost posibil, în primul rând, datorită coeziunii tactice a marilor individualităţi din echipă. Barthez a reprezentat un adevărat “înger păzitor” al buturilor. Apărarea centrală, în formă de careu şi alcătuită din Desailly şi Blanc, fundaşii centrali dispuşi în linie, şi mijlocaşii de acoperire Petit şi Deschamps (căpitanul echipei), i-au asigurat liniştea. Pe flancurile defensivei, Thuram şi Lizarazu au urcat mereu în atac, finalizând chiar cu goluri. La mijloc, Karembeu a încercat să iasă din eclipsa de formă, nereuşind să redevină însă jucătorul din anii trecuţi. Marele strateg a fost, evident, Zidane. Chiar dacă, până în finală, nu a strălucit în mod deosebit, golurile sale din ultimul act au decis soarta trofeului. Probleme le-a pus atacul, unde Djorkaeff (folosit deseori la mijloc) a fost sub cota lui obişnuită, Dugarry a plătit tribut unei accidentări, iar Guivarc’h şi Henry s-au dovedit prea mici pentru un război atât de mare.

Interesant este că, dintre cei 22 de pe listă, doar portarii de rezervă Lama şi Charbonnier nu au fost folosiţi. Nu mai puţin de 13 jucători evoluau în străinătate, şapte în Italia, patru în Anglia, câte unul în Spania şi Germania, adică numai în campionate de prim rang şi la mari cluburi ale lumii. Zidane şi Deschamps la Juve, Djorkaeff la Inter, Desailly la Milan, Karembeu la Real Madrid, Lizarazu la Bayern, Vieira şi Petit la Arsenal. Din ţară, cei mai mulţi (câte trei) au provenit de la Monaco şi Auxerre.

Singurii jucători săriţi de 30 ani au fost tocmai cei doi neutilizaţi (veteranul Lama, 35 ani, şi Charbonnier, 32), plus Blanc (33), în timp ce Deschamps, Djorkaeff, Desailly şi Leboeuf au împlinit 30 chiar în anul Mondialului. Schimbul de mâine era asigurat de Vieira (22), Henry şi Trezeguet (21). Un potenţial bogat, cu atât mai mult cu cât valori gen Angloma, Ginola sau Ba nici nu au făcut parte din lot.

O problemă extrem de interesantă o reprezintă jucătorii naturalizaţi. Descendenţi în principal din fostele colonii, aceştia şi-au adus un aport imens la cucerirea titlului. Desailly e născut în Ghana, Karembeu în Noua Caledonie, Thuram în Guadelupa, Lama în Guyana Franceză! De parcă n-ar fi de-ajuns, Zidane este de origine algeriană, Barthez, spaniolă, Lizarazu, bască, Trezeguet, argentiniană, Vieira, senegaleză, iar Djorkaeff, polono-armeană. Aşadar, nu mai puţin de 10 jucători (aproape jumătate!) sunt departe de a fi francezi, ei provenind din… cinci continente (lipseşte doar Asia)! Vă vine să credeţi că lotul a numărat şapte jucători de culoare? O metodă prea puţin fair, menită a eluda prevederea FIFA din 1962, cu privire la imposibilitatea jucătorilor de a evolua în două naţionale diferite. Însă o metodă graţie căreia Franţa, adunându-şi “legiunea străină”, a obţinut singurul ei titlu mondial. Spre deosebire de alte situaţii când gazdele au cucerit coroana (în special Italia în 1934 şi Anglia în 1966), este singura “pată” pe obrazul “cocoşilor”. Dar una permisă de regulament… (Până la urmă, singura soluţie, pentru ca măcar echipele naţionale să nu fie – asemeni cluburilor – … deznaţionalizate, este ca jucătorilor să li se permită să joace doar în naţionala ţării pentru care au avut prima cetăţenie).

Aime Jacquet a suferit multe atacuri din partea presei franceze. El n-avea altă şansă decât victoria finală. A reuşit de o manieră clară, iar cei care l-au atacat şi-au cerut scuze. Nu le-a acceptat, dovedind că are, înainte de toate, coloană vertebrală. După ce, ne amintim, Craiova l-a eliminat din Cupa UEFA în decembrie 1982, pe când antrena Bordeaux-ul, Jacquet a preluat naţionala imediat după ratarea calificării la World Cup ‘94. A transformat-o, renunţând la vedete în favoarea valorilor în ascensiune, el propulsându-i pe Djorkaeff, Karembeu, Thuram, Lizarazu, Zidane, Dugarry. Iar imediat după succes a preferat să se retragă. În plină glorie…

Campionatul francez, considerat al 5-lea, ca valoare, al Europei (şi, implicit, al lumii), nu a dat, surprinzător, nici o câştigătoare de cupă europeană până în 1993. Atunci, Marseille s-a impus în CCE (1-0 cu Milan), după ce cu doi ani înainte pierduse, la penalty-uri, cu Crvena Zvezda, finala aceluiaşi trofeu. Acea echipă s-a destrămat ulterior, din cauza oneroaselor afaceri ale patronului ei, Bernard Tapie. Apoi, trei ani mai târziu, PSG a cucerit Cupa Cupelor. Alături de cele două, din gala marilor cluburi franceze mai fac parte Reims (celebru în anii ‘50, acum căzut în uitare), St. Etienne, Nantes, Monaco şi Bordeaux.

Ce i-a lipsit până acum fotbalistului francez pentru a ajunge atât de departe? Fără îndoială, rigoarea de tip anglo-saxon, pe care alţi latini, italienii şi spaniolii, o au. Aceasta a fost dobândită abia în ultimii ani şi, grefată pe tehnica uneori strălucitoare, a asigurat succesul.

Foto din introducere: sigla CM 1998 (sursa foto: www.fifa.com)

Acest articol a fost publicat in categoria Legende.