Brazilia: finala pierdută din ’98

Fragmente din cartea “Legiunea străină (fotbalul sfârşitului de mileniu)”, scrisă de Octavian Stăncioiu şi apărută în 2001, la Editura Mirador (Arad).

Calificată direct, din postura de deţinătoare a titlului, Brazilia era şi favorita ultimului Mondial al mileniului. Campioană mondială, sud-americană şi intercontinentală “en titre”, “Selecao” prezenta toate atu-urile pentru a-şi apropia al 5-lea titlu.

Banca tehnică impunea respect. Principalul Zagalo (numele de jucător, cel oficial scriindu-se Zagallo) a fost, probabil, prima extremă falsă din istoria fotbalului, cucerind două titluri consecutive, în 1958 şi 1962, când echipa sa revoluţionase tactica jocului, prin adoptarea noului sistem 4-2-4, devenit, tocmai graţie mişcărilor lui Zagalo, 4-3-3. Apoi, în 1970, Mario “Lobo” Zagalo devenea primul om din lume campion mondial atât ca jucător cât şi ca antrenor. Aproape incredibil, el va fi implicat, ca secund al lui Carlos Alberto Parreira (a nu fi confundat cu fostul jucător din ’70), şi la al 4-lea titlu “cariocas”, cel din ‘94!

Secundul său, Zico, a fost de asemenea un mare jucător. Deşi n-a ţinut niciodată în braţe Cupa Mondială, numele lui este unul de referinţă pentru istoria fotbalului. Spre finalul carierei, “Pele cel alb”, cum a fost supranumit Zico, a ales să fie unul dintre pionierii jocului în Japonia.

Fără a impresiona, Brazilia a ajuns în finală. Finală în care pornea favorită. Ce începe bine, se termină prost. Ce începe prost, se termină şi mai prost. Este o lege a lui Murphy universal valabilă. Şi, pentru brazilieni, totul a început prost. Super-starul Ronaldo a suferit o criză (de epilepsie?) şi nu a fost trecut pe foaia de start. Brazilia fără Ronaldo, tocmai în marea finală? De neconceput. Astfel că, în ultima clipă, “Castorul” a fost trimis în teren. Alegere greşită, pentru că el nu va fi decât o umbră. În aceste condiţii, omul finalei a fost francezul Zidane. Cu două lovituri de cap ucigătoare, “Zizou” a hotărât soarta trofeului. Revenită de la cabine cu un handicap de două goluri, “Selecao” nu a mai reuşit nimic. Doar să mai primească un gol, în minutele de prelungire, şi să părăsească terenul umilită: 0-3 în ultima finală a mileniului.

Taffarel a fost, probabil, cel mai bun goalkeeper brazilian de la Gilmar încoace, adică al ultimilor 40 ani. Cel mai deficitar post din istoria fotbalului “cariocas” a fost ocupat, în rest, numai de mediocrităţi gen Felix, Leao, Valdir Peres şi Carlos.

Organizator excelent, bun şuteur, dar fără o tehnică deosebită, fără sclipiri şi aflat, la 35 ani, spre apusul carierei, Dunga a devenit, în ultimii ani, simbolul, căpitanul şi coordonatorul naţionalei “cariocas”. Absolut semnificativ pentru decăderea fotbalului brazilian.

O naţiune de fotbalişti prin excelenţă, cea mai importantă din soccer-ul mondial. (Şi totuşi, nu a fost decât în cinci rânduri campioană a Americii de Sud!). O mare exportatoare de jucători, în special la cluburile de top din Italia şi Spania. O echipă frumoasă, cu o cromatică deosebită. De la blondul Taffarel la negrul Junior Baiano, trecând prin tonurile mulatre ale lui Ronaldo…

Foto din introducere: Mario Zagalo (sursa foto: Wikipedia)

Acest articol a fost publicat in categoria Legende.

Etichete , , , , , , , , , , , , ,