Ioan Igna: “La Euro ’88 am fost departe de fază”

Vă prezentăm a cincea și ultima parte din interviul realizat de Octavian Stăncioiu şi publicat la 13 februarie 2008 pe www.sport365.ro.

– La Euro ‘88 aţi avut un alt meci celebru, Olanda – RFG, în semifinale. Aţi fost la centru, cu Crăciunescu şi Dan Petrescu tuşieri…
– Exact cu o săptămână înainte de partidă, echipa de old-boys a lui Poli Timişoara a jucat un amical. Am fluierat o repriză şi una am jucat, fundaş stânga, ca să evit accidentările, dar mi-am sucit genunchiul. Fiind egoist, să nu-mi lipsească ultimul mare turneu, m-am dus şi am arbitrat aşa, accidentat. Dacă nu mergeam, toată brigada românească era schimbată, nu numai eu. La partida acea am greşit că am fost mereu departe de fază, nu puteam să mă întorc repede, să alerg cum trebuie. Când am revenit acasă am stat o lună cu piciorul în ghips. Dar nu asta e problema. Dacă eram sănătos şi luam aceleaşi decizii, dar din apropierea fazei, era altceva…

– Au fost ambele penalty-uri, că bănuiesc că le-aţi revăzut de multe ori?
– Ce să le văd, că le-am văzut pe viu. Eu puteam să greşesc să fie penalty şi să nu-l dau, dar nicidecum să dau penalty fără să fie. Kohler i-a luat piciorul stâng al lui van Basten. Problema a fost că eu am fluierat de departe, de abia trecusem centrul terenului cu câţiva metri.

– Şi celălalt?
– Acela a fost simplu, a intrat Klinsmann în careu şi Rijkaard l-a faultat. Presa a scris tot felul de lucruri, dar eu am venit acasă cu tricourile lui Rijkaard şi Kohler. Amândoi au venit în vestiar şi au dat mâna cu mine. Ce recunoaştere mai mare a deciziilor trebuie? Problema a fost că al doilea l-am fluierat departe de fază, iar primul aşa şi-aşa. Aceeaşi decizie, dacă un arbitru o ia din apropiere, e altceva.

– Cea mai frumoasă partidă? Cea mai grea partidă?
– Cea mai frumoasă, fără doar şi poate, a fost Franţa – Brazilia. Şi Pele a considerat-o cea mai frumoasă, la concurenţă cu RFG – Italia din ’70, dar el o prefera pe aceasta, pentru că a fost fără avertismente, fără întreruperi, fără nimic. De aceea, spuneam, se putea juca fără arbitru. Se jucau două-trei minute fără măcar să iasă mingea în aut. Cea mai grea partidă a fost în ’83. Am arbitrat, puţini ştiu, reeditarea finalei CM din anul anterior, Italia – RFG, la Avellino, la inaugurarea stadionului de acolo.

– A fost un meci amical, de ce a fost greu?
– Au fost exact formaţiile care au jucat finala, şi era o rivalitate extraordinară. Au câştigat nemţii cu 2-1, cu un penalty spre finalul meciului. A fost aprig disputat, pe o ploaie continuă, cu un stadion ca la italieni. Apropo de italieni. La noi în ţară se vorbeşte de arbitri, că e dinamovist, sau altele. În străinătate, de arbitrii români se spunea că sunt cu Italia. Vreau să spun că am arbitrat acest amical cu RFG, pe care l-au pierdut. Am arbitrat la Bergamo, Italia – Suedia 1-1, cu 11 m pentru Suedia în min. 90. Apoi la Cosenza, amical cu Spania, 2-2. Am mai arbitrat Italia – Scoţia 0-1. E adevărat că atunci când i-a arbitrat Rainea au câştigat, dar cu mine au tot pierdut. Cel mai aparte meci, la care nu m-am simţit deloc în largul meu, a fost Real Madrid – Napoli în ’87, în turul 1 al Cupei Campionilor, cu Maradona şi cu Santillana în teren. Cu UEFA şi cu FIFA nu te poţi juca. Le-au suspendat terenul şi meciul s-a jucat cu porţile închise. Colosul acela de Santiago Bernabeu fără spectatori! Nu m-am simţit în apele mele. Atunci au scris ziarele că finala se joacă în turul 1. Altfel, să nu uit să amintesc că am fost foarte impresionat de Toledo, care este cel mai frumos oraş din Spania, oraşul coroanei, al artei, al istoriei, al tradiţiei, al muzeelor, acolo am văzut cea mai frumoasă catedrală. Asta ca o paranteză, legat de o echipă pe care am simpatizat-o în mod deosebit…

– Care?
– Ştiinţa Craiova. Şi îi spun Ştiinţa, pentru că mă refer la echipa lui Balaci, nu la cei de acum. După ce am arbitrat finala din ’77, am spus că asta va fi o echipă mare a României, cu puştii care erau acolo. Să revin. A venit odată regretatul Domozină la mine şi-mi spune: “nea Ioane, am o rugăminte, am un puşti aici, la radio”. El era deja la televiziune, “te rog să îi acorzi un interviu, că vreau să-l lansez”. Era după o partidă cu Dinamo, câştigată de Craiova. Aşa a început conversaţia: “când s-a aflat că dv. sunteţi arbitru, publicul oltean a spus că din nou vine un dinamovist să arbitreze”. I-am spus că am arbitrat mereu Craiova – Dinamo, măcar o dată în fiecare an şi n-a câştigat niciodată Dinamo. L-am salutat şi am plecat.

– Pe vremea aceea existau presiuni la adresa dv.? Pe plan intern mă refer.
– Lumea n-are de unde să ştie. “Ei” nu se coborau la nivel de arbitri. “Ei”, când îşi rezolvau ceva, rezolvau la nivel mult mai înalt. Nu am fost supus la presiuni politice. O singură dată am fost la Ioaniţoaia în emisiune şi atunci am fost întrebat dacă în cariera mea a fost cineva care a căutat să mă influenţeze cu ceva. Eu am spus că au fost două perioade distincte. În prima perioadă, toţi au căutat să mă “convingă” cumva. Prin bani, femei, atenţie, cadouri, comportare mai aparte. În a doua parte, că toţi spun că “tunurile” se dau la final, nu m-a mai căutat nimeni.

Ioan Igna
N. 4 iunie 1940, Arad
Cariera de arbitru
1972-76 eşaloane inferioare, D3, D2
1976-90 D1
1978-90 internaţional
Domiciliul în Arad (1972-79), Timişoara (1979-90)
A arbitrat la CM (1986), CE (1988), JO (1984), CM de tineret (1981), finala Cupei UEFA (1987). A arbitrat la linie finala CCE (1983), finala CE de juniori U18 (1980)


Foto: Florin Turtă (”Regele Fotbal”)

Acest articol a fost publicat in categoria Interviuri.

Etichete , , , , , , , , , , , , , , , , ,